Codurile penale,mărul discordiei dintre putere și opoziție

Miercuri, am revotat în Camera Deputaților, după ce același lucru l-am făcut și anul trecut, Codul Penal și Cod de Procedură Penală. De data asta,s-au supus votului Parlamentului doar acele dispoziții din cele două Coduri declarate constituționale de CCR in 2018. Cu această ocazie, coaliția de guvernare PSD-ALDE a demonstrat, încă o dată, că are majoritate, cele două legi trecând cu 180, respectiv 181 de voturi. Cei care au strigat cel mai tare au fost, și acum,liberalii. E o vorbă la români: Să nu vorbim de funie în casa spânzuratului. Principalii beneficiari ai acestori modificări sunt tocmai liberalii, câtă vreme majoritatea primarilor au nu unul, ci mai multe dosare instrumentate de DNA. În aceeași situație se află și liderii Pro România, care, ca niște adevărați bărbați politici, au preferat să lipsească de la vot, ba chiar să critice aceste modificări, în condițiile în care noile prevederi din Coduri le profită. Din păcate, e multă demagogie, ipocrizie și populism în politica românească. PNL-ișii și USR-ișii au urlat ca din gură de șarpe la intenția majorității parlamentare de a reduce termenele de prescripție a răspunderii penale de la 15 la 12 ani. Chiar și așa, termenele de prescripție a răspunderii penale în România sunt de două ori mai mari decât în țările din UE. Ca să nu vorbim că pedepsele sunt de trei ori mai mari. Interesul public reclamă o reacție imediată și fermă din partea autorităților în a trage la răspundere penală pe acei cetățeni care încalcă ordinea publică. Doar așa putem combate eficient fenomenul infracțional. După 15 sau chiar 12 ani, pericolul social al faptei și chiar al făptuitorului se estompează. Se alterează, se pierd sau se distrug mijloacele de probă. Unii martori mai mor, unii inculpați fug din țară, iar o condamnare după 15 ani nu își mai atinge scopul prevăzut în lege de a descuraja și sancționa fenomenul infracțional. Acei deontologi, puritani și justițiari, care se împotrivesc cu atâta înverșunare modificărilor Codurilor, ar trebui să cunoască și alte dispoziții, nu doar cele care se referă la cătușe, umilință și linșajul public al unor oameni de multe ori nevinovați. Și mă refer la acele dispoziții din Codul de Procedură Penală care reclamă instrumentarea cauzei penale cu celeritate în toate fazele procesuale: urmărire penală, fond, apel și recurs. Din păcate, avem încă multe reminiscențe în legislația penală care amintesc de un stat totalitar și polițienesc. Paradoxal, mulți lideri de dreapta, care ar trebui să pună în centrul preocupărilor și politicilor lor omul și drepturile lui fundamentale și inalienabile, au un discurs și o atitudine care amintesc de Ana Pauker și alți comisari sovietici, aduși cu tancurile de Armata Roșie să impună comunismul în România după cel de-al Doilea Război Mondial.

Perioada extrem de mare de prescripție a răspunderii penale face ca foarte mulți infractori să se sustragă de la urmărirea penală. Așa se explică și numărul record de 600.000 de dosare penale cu autori necunoscuți nesoluționate! A devenit o practică pentru mulți procurori de a ține în nelucrare cu anii dosarele penale în scop de șantaj, intimidare și presiune.

Raluca Turcan, o Ioana d’Arc a luptei împotriva corupției, indiferent de mijloace și modalități, a vărsat lacrimi de crocodil de la tribuna Parlamentului, pentru dezincriminarea neglijenței în serviciu. Ca fapt divers, suntem singura țară din lume care sancționează penal neglijența în serviciu. Incriminarea penală a neglijenței în serviciu s-a făcut prin Codul Penal din 1968, fiind de inspirație sovietică. După 90, țările din fosta Uniune Sovietică au abrogat aceste dispoziții. Neglijența în serviciu presupune încălcarea din culpă a îndatoririlor de serviciu de către un funcționar public. Ca să o liniștesc pe doamna Turcan, o să-i spun că, din 90 și până în prezent, nu avem niciun inculpat arestat sau condamnat cu închisoare pentru neglijență în serviciu. De ce? Pentru că limitele de pedeapsă sunt foarte mici: de la trei luni la trei ani sau amendă penală. Și pentru că, fiind o infracțiune săvârșită fără intenție, adică din culpă, niciun judecător, indiferent cât de negru ar fi în cerul gurii, nu a avut curaj să pronunțe o hotărâre de condamnare. Omul este supus greșelii. Doar cine nu muncește nu greșește. Însă doamna Turcan și distinșii ei colegi nu greșesc. Sunt fără pată și fără prihană. În Săptămâna Mare, în Săptămâna Patimilor, Răstignirii, Morții și Învierii Mântuitorului, ar trebui și noi, politicienii, să redevenim oameni. Să dăm dovadă de omenie, toleranță, respect și compasiune, pentru semenii noștri . Ar trebui să ne aducem aminte de povața Mântuitorului: Să ridice piatra cel fără de păcat.

Prin noile modificări, am redus perioada de timp în care un cetățean onest și cu simț civic vrea să facă un denunț penal. Am apreciat că un an este o perioadă mai mult decât suficientă pentru a formula un denunț. Dacă ai conștiință și respect față de lege, sesizezi autoritățile în momentul în care afli de săvârșirea unei fapte penale, și nu după ce tu, la rândul tău, devii inculpat și, pentru a-ți scăpa pielea, îți torni un cunoscut pentru reale sau imaginare fapte penale. Delațiunea a devenit în România un sport național și trebuie să înțeleagă toată lumea că nu este o virtute și că nu ne onorează.

Am eliminat și înregistrările terților din categoria mijloacelor de probă. Sunt atâtea servicii care ne ascultă, încât nu cred că mai e nevoie să ne mai înregistrăm și noi, cetățenii de rând. La fel am venit cu interdicția ca un judecător care emite un mandat de arestare să-l mai judece pe respectivul inculpat în fond sau în căile de atac. Este evident pentru oricine, chiar și fără studii juridice, că un magistrat care dispune arestarea unui suspect nu va da niciodată o hotărâre de achitare, privându-l pe respectivul inculpat de un proces echitabil și imparțial. Pe aceleași rațiuni și considerente juridice, am luat posibilitatea instanței de recurs de a pronunța o hotărâre de condamnare după ce instanța de fond a dispus achitarea, dacă nu se administrează probe noi, altele decât cele administrate la fond, din care să rezulte o altă situație de fapt. În ultimii zece ani, ÎCCJ, de o manieră descalificantă și în disprețul celor mai elementare norme de drept, a dat sute de hotărâri de condamnare împotriva unor inculpați achitați la instanțele de fond fără să administreze nicio altă probă.

De mai bine de doi ani, aceste Coduri sunt dezbătute în procedură parlamentară cu reprezentații tuturor asociaților magistraților. Acuzația că nu au existat transparanță și dezbatere pe marginea acestor legi este lipsită de orice fundament și chiar de bun simț. Putem spune că nu au existat transparență și dezbatere parlamentară la Codul Penal și Codul de Procedură Penală din 2010, pentru care Guvernul Boc și-a asumat răspunderea în fața Parlamentului. Rezultatul: peste 1.000 de condamnări ale României la CEDO, peste 100 de hotărâri de neconstituționalitate pronunțare de CCR pe dispozițiile acestor Coduri. Putem spune că nu au existat transparență și dezbatere parlamentară în 2016, când Guvernul Cioloș a modificat, prin ordonanță de urgență, 151 de articole din Codul Penal și Codul de Procedură Penală. Atunci, marii luptători împotriva corupției, în frunte cu președintele Iohannis, au tăcut mâlc. Nici cancelariile străine, nici Comisia Europeană, nici Comisia de la Veneția nu au avut reacții când SRI a fost transformat în organ de cercetare penală sau când un judecător putea emite mandat de arestare doar în baza unor suspiciuni rezonabile, o abdicare de la Constituția României și o încălcare flagrantă a Convenției Europene a Drepturilor Omului, a Declarației Universale a Dreptului Omului și a Tratatului de aderare a României la UE.

De 14 ani, dar mai abitir în ultimii doi ani, vorbim doar de justiție, penali și pușcărie. Ar fi cazul să mai vorbim și despre oameni, despre nevoile și aspirațiile lor, despre reforma statului, despre modernizarea și eficientizarea instituțiilor lui. Ar trebui să vorbim despre progres, civilizație, prosperitate și normalitate.